Mi-e sincer dor de Saturday Cartoon Cinema de pe Cartoon Network.
Nu neaparat pentru ca acum totul e tradus in romana, ci pentru ca filmuletul acela saptamanal animat reprezenta atunci cel mai fantastic si mai worthy of my attention lucru din lume. Era un lucru.. ba nu, un Fenomen neatins de mana omului si de ideile lui distructive. Era un univers patratos (cat tubul de la teveu), colorat, vesel, palpitant. Cand era difuzat parca totul devenea mai putin palpabil si mai neimportant. Fie ca era cu The Flintstones, The Jetsons, Top Cat(TC), Yogi Bear, Huckleberry Hound sau acela cu Macaulay Culkin "The Pagemaster", fiecare ma fura din dimensiunea in care traiam si ma ducea in a lui. Una plina de falling anviles( nicovale cazatoare, heh ) si de explozii imense cu pagube insesizabile, care doar iti invarteau ciocul. Dimensiune in care comunicarea era practic inimaginabila fara de expresii gen "Hello, light!", "Hey, hey, hey! What have we here, Bubu?", "Exit, stage right.", "Scrappy-dappy-doo, awaay!", "Who took my yuviula?", “Omlette du fromage.”, “ Edd: -Exposed. Eddy: -Busted. Ed: -Nope, can't think of a word.”,
Edd: They're becoming amorous, Eddy.
Eddy: What does that mean?
[Edd whispers in Eddy's ear]
Eddy: AAAAAAH!
“Uuu. What does this button do? –Dee-Dee, NOO!” sau "Well ain't that cute. BUT IT'S WRONG!!" (cookie pentru cine ghiceste din ce desen e ultimul citat).
In fiecare saptamana stateam cu frica sa nu pierd filmuletul, avand in vedere ca era la 5 (sau la 6?)si de regula ma jucam pe afara cu crete la ora aia. Mi-l imaginam ca fiind un tren ce umbla agale printre strazile Bucurestiului toata saptamana, pana sambata, cand se oprea la mine in dormitor. Doar n-aveam de unde sa stiu ca nu-i adevarat, daca nu paraseam fata blocului, nu? Nu stiam prea multe despre el, dar ce stiam, stiam bine:
1) Era precis si niciodata nu astepta dupa mine si cand il pierdeam, era tragedie;
2) Se preschimba intr-o cinema fara floricele la intrare, dar foarte primitor de fiecare data;
3) Era al meu.
De mica eram extrem de posesiva cu fiintele si lucrurile la care tineam. Daca te iubeam sau pur si simplu imi ofereai ceva inedit, nou, erai numai al meu. Cel putin in imaginatia unui copil ca mine, asa stateau lucrurile. Poate pentru ca vedeam in tine viata care ma asteapta, bits and pieces din ea. Ei bine, asta vedeam si in Saturday Cartoon Cinema. Bucati din ce eu credeam a fi Viata. Toata nebunia, bucuria, tragedia si silliness-ul ce avea sa vina, transformate in desene animate de catre o forta suprema. Ilustratia realului prin ireal, pe intelesul unui copil.
Mi-e dor de sentimentul ca o sa-mi cumpar tot McDonalds-ul cu primul salariu si ca indiferent cate prostii as face sau as zice pot oricand sa o imbratisez pe mama si sa revina totul la normal. Sigh. But hey, macar acum pot sa explorez si in afara strazii mele si pot sa-mi caut un nou tren, unul real, un nou motivator in viata. Toti putem acum.. Tocmai asta e partea incredibila a cresterii.
Si totusi, ma duc sa vad daca mai pot sa desenez un Bugs Bunny la fel de patratos ca acum 10 ani. :]
