
Ma intreb mereu ce au creaturile de proportii reduse, sau mai bine zis, animalutele astea mici cu puful de pe cozi valvoi si urechile vesnic atente. Ce au ele asa de ascuns si de mistic incat reusesc sa trezeasca instinctul matern in orice femeie sau fata? Poate o trasatura genetica in plus, o atributie spirituala in plus, o sclipire in ochi mai gingasa. Toate sunt motive cat de cat plauzibile, s-ar spune, nu?
In fond, tu nu te simti mai cald putin inauntrul pieptului, ca un impuls necunoscut sa iubesti, cand mangai blanita unui pui de Labrador? Sau a unei pisici ametite de somn, care toarce pe negandite? Sau atunci cand mergeai la bunici si erai un copil mic si bun si te furisai in toiul iernii la iedul acela sa nu-i fie urat singur, in frig?Oare iti amintesti? Avalansa de zambete si intelegere doar la vedere unei astfel de creaturie azi mai putin sesizabila, dar te asigur, exista.
Nu stiu. Nu stiu ce sa cred, de ce sa ma conving singura. Sa fie hotarare divina? Asa am fi putut spune si cu privire la tunete si fulgere si nu ne-am fi deranjat sa le cercetam, deci nu. Poate. Poate e pustiul din mine si din tine care vede un partener de suferinta in animalut. Amandoi sunt mici si se simt neajutorati, ignorati, dezinformati si vor sa creasca mari, sa-ti rosteasca oful. Ce au ele, unde le e secretul? Sub blana, deasupra blanii, sau e chiar blana?
Poate e chiar blana, cine zice ca nu. Dupa o zi grea, istovitoare ne intreptam spre pat sa ne odihnim trupul. Eu cred ca si mintea. Moalele plapumii e siguranta noastra, pajistea verde a mintii noastre, unde stam cu ochii inchisi, imaginand doar norii. Blanita lui ne e plapuma. Poate.
Teorie peste teorie. Unele mai aberante ca altele, insa majoritatea destul de plauzibile. Apoi... eu de ce caut sa explic ceva atat de natural pana la urma? E atat de simplu.
De ce ne iubim animalele?
Fiindca sunt frumoase, vesele si se zbenguie. Fiindca in toata euforia lor uitam de problemele lumesti si intram si noi in joc. Pentru ca in ochii lor aprinsi putem vedea cea mai pura si sincera inocenta. Pentru ca au nevoie de noi sa-i alintam si sa-i protejam de ce si cine le-ar face rau, iara noua ne place sa ne simtim needed. Pentru ca ei sunt plapuma noastra. Fiindca ei au o idée criminala in minus. Si pentru ca ei sunt chiar noi, minunatii de noi, fara de ingredientul ura gratuita.
Ma intreb uneori. Un om ce alege sa nu trateze cu pic compasiune si intelegere un biet animal, oare cum va trata oamenii de langa el?
