Dormi cu ochii larg deschisi?

Cel mai simplu ghid din lume. Mai simplu ca Idiot’s guide to whatever-I-need-to-learn-real-fast-altfel-am-dat-de-naiba.

Cu o saptamana inainte de data limita te simti confident, sigur pe tine pana la cer, totul o sa iasa perfect si-o sa-ti ramana timp si de-un episod, doua, hai trei din anime-ul ala genial care tot sta singuratic la downloads. Iti vezi de maruntisurile tale, rezolvi toate asa zisele urgente pe saptamana aia, mai iti faci curaj sa prepari un set de clatite cu tigaia aia dubioasa(dar a naibii de eficienta) intr-o zi, mai vreo 20 de pagini dintr-o carte, mai un pui de somn.
Apoi soseste.
Ultima zi. Si tu n-ai facut absolut nimic.
Ce-i drept, te-ai gandit la asta toata saptamana, n-ai cum sa negi. A plutit deasupra ta cam ca un shinogami (Death Note careva?). Argh.

Bun. Mai e o zi, timp berechet sa-ti faci un plan de idei si sa te apuci de treaba. Impulsul ala care sa-ti faca intreg corpul sa pulseze de energie ca un iepuras turbo n-a venit inca, dar nu disperi, asta-i din cauza ca n-ai mancat. Exact, asta e problema. Iti trebuie un sandwich ceva.. Sau mai bine, niste spaghete. Mai intai te speli pe maini totusi.*Trece ora* Yey, gata. Munca time. Cauti niste pixuri si creioane, o rigla acolo, le gasesti le pui pe masa. Ce aiurea iti simti dintii, nu? E cazul sa te speli pe dinti. *Trece jumatea de ora* Ok, partea cu pasta de dinti in forma de smiley pe obraz si interpretarea amatoriceasca de Jackal and Hyde poate a fost putin cam mult.Toate ca toate, acum e timpul pentru truda si transpiratie si satisfactie personala si etc. Foi albe, foi albe... le iei pana la urma pe cele de la imprimanta, ca doar noah, ele s-au oferit.

Meditezi cateva clipe cu gandul la burta unei figure Buddah, apoi la burta unui middle-age bald guy, te schimonosesti putin, apoi la liposuctie, apoi la anorexice, pana cand realizezi ca au mai trecut 5 minute si tu ai ajuns cu gandul undeva in domeniul sezonului doi din “The 4400” si de ce naiba tot iti aminteste de “King Hospital”. Iti tragi cateva palme(cu mila) sa te trezesti din visare. Si iata ca imposibilul s-a realizat si dupa numeroase stersaturi, x-ulete pe foaie si schimbari de abordare ale subiectului ai facut ceva-ceva acolo. In sinea ta stii ca poti face proiectul mult mai stralucit. Asa de stralucit incat sa-l orbeasca odata pentru totdeauna pe profesorul acela cu o privire atat de inexpresiva ca ai impresia ca-si da toata silinta sa priveasca fix prin tine.



Dar iti spui ca nu. Totul se uita, nimic nu e apreciat asa cum merita si si ai spera sa fie, so why bother. Aduni foile imprastiate prin camera, de pe birou, de pe pat, de pe tavan si le pui din nou pe tavan, sa te verifici de greseli. Te duci putin mai aproape fiindca nu vezi ce scrie si, stand ghemuit langa lustra, ai o revelatie dureroasa ce o imparti cu tovarasul urs mov care bea o bere langa tine. Iar ai adormit cu capul pe birou..

Te freci enervat cu pumnii la ochi, dupa care scrii si scrii, abtinandu-te sa nu urli, pana termini cel mai bun proiect al tau pe anul acela.

Daca te recunosti macar in jumatate din ce am scris mai sus, esti genul care stie ca poate, si culmea, chiar poate, dar duce lipsa de vointa mare parte din timp. You’re a witty slouch, mate, chestia e sa stii cat sa te intinzi si cand.

Alas.. eu sunt fix la fel. Si doare, si doare, si doaaare..

Blanita inocenta

Ma intreb mereu ce au creaturile de proportii reduse, sau mai bine zis, animalutele astea mici cu puful de pe cozi valvoi si urechile vesnic atente. Ce au ele asa de ascuns si de mistic incat reusesc sa trezeasca instinctul matern in orice femeie sau fata? Poate o trasatura genetica in plus, o atributie spirituala in plus, o sclipire in ochi mai gingasa. Toate sunt motive cat de cat plauzibile, s-ar spune, nu?

In fond, tu nu te simti mai cald putin inauntrul pieptului, ca un impuls necunoscut sa iubesti, cand mangai blanita unui pui de Labrador? Sau a unei pisici ametite de somn, care toarce pe negandite? Sau atunci cand mergeai la bunici si erai un copil mic si bun si te furisai in toiul iernii la iedul acela sa nu-i fie urat singur, in frig?Oare iti amintesti? Avalansa de zambete si intelegere doar la vedere unei astfel de creaturie azi mai putin sesizabila, dar te asigur, exista.

Nu stiu. Nu stiu ce sa cred, de ce sa ma conving singura. Sa fie hotarare divina? Asa am fi putut spune si cu privire la tunete si fulgere si nu ne-am fi deranjat sa le cercetam, deci nu. Poate. Poate e pustiul din mine si din tine care vede un partener de suferinta in animalut. Amandoi sunt mici si se simt neajutorati, ignorati, dezinformati si vor sa creasca mari, sa-ti rosteasca oful. Ce au ele, unde le e secretul? Sub blana, deasupra blanii, sau e chiar blana?

Poate e chiar blana, cine zice ca nu. Dupa o zi grea, istovitoare ne intreptam spre pat sa ne odihnim trupul. Eu cred ca si mintea. Moalele plapumii e siguranta noastra, pajistea verde a mintii noastre, unde stam cu ochii inchisi, imaginand doar norii. Blanita lui ne e plapuma. Poate.

Teorie peste teorie. Unele mai aberante ca altele, insa majoritatea destul de plauzibile. Apoi... eu de ce caut sa explic ceva atat de natural pana la urma? E atat de simplu.

De ce ne iubim animalele?

Fiindca sunt frumoase, vesele si se zbenguie. Fiindca in toata euforia lor uitam de problemele lumesti si intram si noi in joc. Pentru ca in ochii lor aprinsi putem vedea cea mai pura si sincera inocenta. Pentru ca au nevoie de noi sa-i alintam si sa-i protejam de ce si cine le-ar face rau, iara noua ne place sa ne simtim needed. Pentru ca ei sunt plapuma noastra. Fiindca ei au o idée criminala in minus. Si pentru ca ei sunt chiar noi, minunatii de noi, fara de ingredientul ura gratuita.

Ma intreb uneori. Un om ce alege sa nu trateze cu pic compasiune si intelegere un biet animal, oare cum va trata oamenii de langa el?

My heart-shaped box

It was a cool August night. All was quiet and peaceful in my house as my parents and older brother were sleeping in their rooms. I was lying in my bed, trying to fall asleep at least for a moment, much like I had done every night. My room seemed very dark and gloomy. The Moon was barely noticeable because of the dragon-like clouds dangling on the summer sky. Heh. In my mind, they were trying to make the stars jealous.

After a while, my eyes finally closed. Just as I thought my pain and my insomnia were cured, the window violently blew open and woke me. What a brief taste of freedom. 'Predictable…' I said to myself and sighed heavily. I was getting so frustrated, I decided to do something irresponsible, get my thoughts together. Within five minutes I had my jacket and my back-pack on. I tried to be as quiet as possible as not to disturb my family's' slumber. Before I knew it, I was climbing out the window of my two stories home. Everything was happening so quickly in my head; I barely even noticed I had scratched my knee.

Initially, I took a minute to examine my surroundings and, for the very first time, truly look at them. I felt as if this would be the last time I ever saw my neighbor's cat sleeping on the porch , our freshly cut lawn or our strawberry red front door. So many memories all packed in a heart shaped box.

Meanwhile, the sun was beginning to rise, so I knew I had to hurry. The funny thing is, I had no idea where I was heading to. In spite of this, my level of determination was sky-high and I wouldn't have stopped for the World.

After walking what to me seemed like hundreds of miles, nothing around me seemed familiar anymore. It all felt cold and unknown. Then, I realized it. The pain in my knee was gone, so was the blood and so was the rest of my physical suffering. It was replaced with a greater pain, almost unreal, inhuman, a pain of the heart I had never experienced before. Where was I, where was my mother, where was my mind..

I had died in my sleep and I was now missing my heart shaped box.

Cartoon Cinema Fever

Mi-e sincer dor de Saturday Cartoon Cinema de pe Cartoon Network.

Nu neaparat pentru ca acum totul e tradus in romana, ci pentru ca filmuletul acela saptamanal animat reprezenta atunci cel mai fantastic si mai worthy of my attention lucru din lume. Era un lucru.. ba nu, un Fenomen neatins de mana omului si de ideile lui distructive. Era un univers patratos (cat tubul de la teveu), colorat, vesel, palpitant. Cand era difuzat parca totul devenea mai putin palpabil si mai neimportant. Fie ca era cu The Flintstones, The Jetsons, Top Cat(TC), Yogi Bear, Huckleberry Hound sau acela cu Macaulay Culkin "The Pagemaster", fiecare ma fura din dimensiunea in care traiam si ma ducea in a lui. Una plina de falling anviles( nicovale cazatoare, heh ) si de explozii imense cu pagube insesizabile, care doar iti invarteau ciocul. Dimensiune in care comunicarea era practic inimaginabila fara de expresii gen "Hello, light!", "Hey, hey, hey! What have we here, Bubu?", "Exit, stage right.", "Scrappy-dappy-doo, awaay!", "Who took my yuviula?", “Omlette du fromage.”, “ Edd: -Exposed. Eddy: -Busted. Ed: -Nope, can't think of a word.”,
Edd: They're becoming amorous, Eddy.
Eddy: What does that mean?
[Edd whispers in Eddy's ear]
Eddy: AAAAAAH!
“Uuu. What does this button do? –Dee-Dee, NOO!” sau "Well ain't that cute. BUT IT'S WRONG!!" (cookie pentru cine ghiceste din ce desen e ultimul citat).


In fiecare saptamana stateam cu frica sa nu pierd filmuletul, avand in vedere ca era la 5 (sau la 6?)si de regula ma jucam pe afara cu crete la ora aia. Mi-l imaginam ca fiind un tren ce umbla agale printre strazile Bucurestiului toata saptamana, pana sambata, cand se oprea la mine in dormitor. Doar n-aveam de unde sa stiu ca nu-i adevarat, daca nu paraseam fata blocului, nu? Nu stiam prea multe despre el, dar ce stiam, stiam bine:

1) Era precis si niciodata nu astepta dupa mine si cand il pierdeam, era tragedie;
2) Se preschimba intr-o cinema fara floricele la intrare, dar foarte primitor de fiecare data;
3) Era al meu.


De mica eram extrem de posesiva cu fiintele si lucrurile la care tineam. Daca te iubeam sau pur si simplu imi ofereai ceva inedit, nou, erai numai al meu. Cel putin in imaginatia unui copil ca mine, asa stateau lucrurile. Poate pentru ca vedeam in tine viata care ma asteapta, bits and pieces din ea. Ei bine, asta vedeam si in Saturday Cartoon Cinema. Bucati din ce eu credeam a fi Viata. Toata nebunia, bucuria, tragedia si silliness-ul ce avea sa vina, transformate in desene animate de catre o forta suprema. Ilustratia realului prin ireal, pe intelesul unui copil.


Mi-e dor de sentimentul ca o sa-mi cumpar tot McDonalds-ul cu primul salariu si ca indiferent cate prostii as face sau as zice pot oricand sa o imbratisez pe mama si sa revina totul la normal. Sigh. But hey, macar acum pot sa explorez si in afara strazii mele si pot sa-mi caut un nou tren, unul real, un nou motivator in viata. Toti putem acum.. Tocmai asta e partea incredibila a cresterii.

Si totusi, ma duc sa vad daca mai pot sa desenez un Bugs Bunny la fel de patratos ca acum 10 ani. :]

Campanie!

O campanie ce trebuie ajutata in orice mod (in afara de striptease aparent =(.. ) sa creasca si sa prospereze. spread the word, eh?

Piua

Cata ravaseala si cata confuzie.. Sincer, ma simt confuza doar gandindu-ma la ravaseala din capul si patul meu. Parca ieri era cearsaful mai intins si gandirea mai clara. Nu? Eh, azi o sa inchid ochii si-o sa ma prefac ca e inca ieri.

Uite, ma plimbam intr-o miercuri pe Elisabeta si ma chinuiam sa nascocesc o idée sa nu-mi mai fie frig. Cand fac asta imi place sa ma joc cu fularul meu in dungi albe si negre ca niste clape de pian si sa apas cu degetele pe el. Doar ca in ziua aia, in loc sa ma gandesc la urechi rosii si amprente amortite, mintea mi-a fugit spre un videoclip pe care-l vazusem fugar la teveu. Un ins, cel mai probabil englez, canta la pian intr-o masina, iar masina se hranea de zor cu muzica si mergea fara nicio treaba pe autostrada. Ce imagine caraghioasa, m-a facut sa zambesc putin si sa ridic din spranceana. Mi-aduc apoi aminte ca domnul in cauza purta o caciula bej care-i strangea, putin cam tare, parul lung carliontat. Avea figura de hipiot intarziat la Woodstock care incepea sa priceapa minunile tehnologiei, mi-am zis. Ah, si ce sentiment de fiinta privilegiata de circumstante mi-a dat gandul asta. O vinovatie fara vina. Dar in fond, care ‘circumstante’? Cele tehnologice? Hah. Fara nicio indoiala un om care s-a jucat ‘leapsa’ si ‘un, doi, trei la perete stai’ in copilarie a iesit mult mai creativ si mai amuzant decat unul care s-a jucat numai pe ‘Gameboy’ si ‘Tetris’.

Deci da, sunt o fiinta privilegiata. Am jucat si ‘Pitita’ prin dulapuri si gradini, dar si Starcraft. Am atins un.. oarecare echilibru sper. Dar cum oare va fi pustiul ce cunoaste numai Wii? Si numai ciorapi de iarna cumparati? Si numai prajituri reci si tari cumparate? Cred ca aici am prins o expresie cam speriata de inevitabil, cu ochii in lacrimi de la vant. Tot de aici a inceput sa-mi fie teama. Un fior rece de la ceafa se sirpuia facand diverse ocolisuri inspre piept. Nu mi-era teama de vreo bestie mitica sau vreun camion derapat, ci de faptul ca habar n-am sa gatesc inca. Prin pura-mi neputinta contribui la popularitatea viitoarelor prajituri reci de cumparat. O groaza de bani se vor duce usor, usor pe fursecuri si tarte in culori tipatoare de origine indoielnica.. Bani, bani, bani.

Se stie ca banii make the world go round, nu? Dar banii demult nu mai fac doar asta. Ei au ajuns sa ne cutremure atat de adanc si de iremediabil sufletul incat insasi imaginea unei bancnote ne aduce pe culmile nebuniei. Cand acel domn in palton negru si servieta maro de piele si-a scapat cincizeci de mii pe sina de troleu, au impietrit 37 de fiinte. Pensionari, scolari, someri, muncitori, studenti, adolescenti, femei insarcinate in luna a doua, a patra, a cincea, a opta.. Indiferent cat de multi bani aveau in buzunar sau sub saltea acasa, acele 37 de suflete au incremenit fizic. Inima a inceput sa bata mai tare ca oricare sot abuziv, fata a inrosit, adrenalina a stat sa sara din limitele masuratoresti. Parca numai aerul parea a se misca. Limita nebuniei cauzata de bani a fost atinsa. Sa iau bancnota sau sa o las. Sa traiesc sau sa mor. Sa zbor.. sau.. sa ma prapadesc in mii si mii de bucatele de sticla?
Eventual un pensionar mai intr-o pasa buna il striga pe domn, iar acesta ii multumeste gratios si-si continua drumul spre banca. Celelalte 36 de suflete isi revin, unii se simt vinovati, altii ofuscati, altii nici nu realizeaza testul prin care tocmai au trecut. Ehe..

Testele sunt mereu dificile, nu conteaza cat ai invatat. Mereu te simti ca un iepure care fuge disperat printre randurile cerintelor de pe hartie sau probelor din concurs. Ma simteam putin ca un iepure miercurea aia, din cauza frigului. Unde sa mai fugi de el? Poate doar sub geci ce te fac sa arati ciudat si caciuli care-ti ciufulesc parul. Si prin ganduri aleatorii ne mai ascundem de frig. Poate asa se explica sumedenia de fete si strambaturi ale oamenilor de pe strada iarna, nu crezi? E funny asa..

Ma intreb daca aveam un fular multicolor unde mai imi fugea mintea miercurea aia. Si a ta se pierde asa tot timpul, nu? Povesteste-mi, chiar vreau sa stiu.

Nonsensurile mele si-ale tale

Cheese. Cheeese. Am vrut ca primul cuvant din junele meu blog de teen sa fie cat mai cheesy posibil si am ales. There’s nothing cheesier than flowers and candy, exept cheese. Ehe.

De ce? Pentru ca la asta s-ar astepta toti si le dau ce vor ei, the people, sa citeasca. Acum o sa scriu foarte mult despre absolut nimic si o sa-mi rezum existenta in cateva propozitii ce se vor intelectuale si profunde, sa fiu pe placul lor. Cu ce bad boy pe motocicleta sau pustan puber mi-am inceput eu viata sexuala sau planuiesc sa mi-o incep, pe care din parinti il invinuiesc pentru gene proaste si lipsa de afectiune si care ar fi moartea mea ideala. Or sa fie printre primele subiecte abordate. Iar ei toti or sa zambeasca in sinea lor si-o sa clatine capul mormaind un “Vai de generatia asta” scurt in timp ce schimba melodia din Winamp. Poate asta voi scrie, poate nu. Cine ma preseaza sau ma obliga?. Apoi.. E al naibii de greu sa enumar atatea carti care nu le-am citit niciodata. Si sa aflu numele albumelor care nu le-am ascultat, dar care stiu ca le-au ascultat ei si nu e acceptabil ca eu sa n-am habar si totusi sa fiu in rand cu dansii. E greeeu si migalos sa googlesc toate lucrurile astea ca ei sa ma placa si sa ma adauge la feeds ‘din pura curiozitate’. Ei ma deprima.. Cred ca ei ne deprima pe toti. Cei ce ne judeca. Le-as taia internetul. Sincer.

Dar hei, e in regula, calmeaza-te.. Nu vorbeam despre tine. Tu esti fiinta mea, nu am cuvinte care sa te cuprinda. Nu sunt ironica si Nu incerc sa fiu amuzanta in vreun fel (nu acum, ma pastrez pentru viitoarele cocktail parties, festivaluri de bere, majorate, public speakings si diverse alte evenimente sociale). Vreau sa cred ca tu esti altfel decat ei si ca intelegi macar putin.


Primul entry trebuie mereu sa fie catchy. Fie, o sa ma conformez, incerc pe cat posibil in imaginea krissului sa-l fac catchy. Dar pot sa-l fac abstract? Pleaaase, with sugar lumps on top? Il fac abstract. De ce sa incep cu durerea mea de spate de ieri si cu linistea ingrijoratoare de pe aleea aia din seara aceea, stiu eu care, cand pot sa incep cu ceva frumos care o sa-ti placa si tie? E timp si spatiu destul.


Fiecare persoana cu blog isi adora cititorii pe ascuns sau pe fata; Ei sunt cei ce le ofera elixirul acela dulce al feedbackului. Mierea e amara si parca inutila pe langa elixirul acela divin; fiecare comment fiind ca un sarut grabit. Incercam sa-l intelegem initial pentru ca asa ne e firea, analizam pana si stickerul in chineza de pe o pereche de sosete noi for crying out loud, dar apoi incepem sa-l apreciem ca gest in sine. The warm fuzzy feeling in our chests devine inevitabil. Ne gandim: “Pentru un moment in timp o alta persoana a gandit gandul meu si mi-a simtit dorintele si aspiratiile. E un miracol al lumii moderne. Asta si bomboanele cu lichior inauntru. I still don’t get how they do that, man..” Cand mesajul care vrem sa-l transmitem e primit, placerea e inimaginabila. Aproape doare, dar o savuram ca atare.

Unde vroiam eu sa ajung, unde, unde, unde... Ah. E chiar foarte simplu. Tu esti Lumea. Cea mai mare fantezie a mea este ca tu sa citesti randul asta si sa te gandesti la cuvintele astea si la 5 minute dupa ce mi-ai inchis pagina. Nu stiu de ce, imi trebuie un motiv? Senzatia, thrillul, gadilarea de ego. Ma intreb daca simti mana mea pe obrazul tau acum, multumindu-ti si zambindu-ti. Hmz. Tu, fiinta mea, esti cea care nu judeca. Citeste , accepta si poate lasa in casuta pentru comentarii un gand d-al tau.

Si eu, ca si tine, sunt un biped consumator de Cola rece vara, cand te ustura ochii de la soare, si sorbitor de ceaiuri aromate dimineata, iarna , cand vorbesti putin pe nas si-ti simti capul mai greoi. Simt ca si tine cand perna devine prea tare, si dorm ca si tine, sangerez, visez, stranut, sacrific, pretuiesc, arunc, plang si ma plictisesc ca si tine si totusi tu esti Lumea intreaga si eu sunt o persoana cu un inceput de blog. Aici e magia. Hehe. Simti ce urmeaza? Simti ironia?
Te iubesc.